Reseña del libro "Cuvantul CA Un Fruct Oprit: Poeme"
The Word as Forbidden Fruit. Poems This book is in Romanian. It is a poetry selection of the great Romanian contemporary writer Ştefan Dimitriu. Discurs despre fericireMă voi mulţumi, aşa cum o fac de câteva zile încoace, să trăiesc sub această impresie, sub această stare de graţie, sub această narcoză, spre a mă sustrage în mod voit de la întrebările care stau gatasă mă asalteze din toate părţile, să mă inunde cu povara lor câteodată insuportabilă.Nu ştiu exact ce va fi, cum va fi peste două zile, peste o săptămână, dar aziîmi ajunge încă să închid ochiişi să privesc lumina aceea pe care n-am mai întâlnit-o până acumdecât în pânzele lui Canaletto, lumina aceea atât de irealăşi totodată atât de concretă, amestecată, ca un ulei sfânt, cu stropii de apă ai măriişi curgând şiroaie peste umerii şi peste coapsele unei femei, pentru ca să-mi spun: eşti şi tu un biet om, Ştefan Dimitriu, ca toţi ceilalţi, născut ca să fii fericit cu atât de puţin, dar arareori în stare să cauţi şi să găseşti puţinul acela care-ţi lipseşte...Amintiri din copilărie De pe prispa înaltă din faţa casei mele din Ibăneşti, vedeam dealurile crescând către Prut, ca nişte valuri verzi de cetate. Dar oricât de înaltă era prispa asta şi oricât m-aş fi căţărat eu în vârful picioarelor, tot nu puteam desluşi dincolo de spinarea roasă de sărăturia celui de al doilea val. În schimb, fără alte eforturi, în afara celor cerute de escaladarea neguroasei Poiene, deal aşezat în spatele casei şi străjuit undeva, la marginea zării, de stejarii bătrâni ai unei păduri întunecoase şi-adânci, puteam să număr până la nouă treptele acelea imense, prăbuşite ca nişte copaci de piatră şi de pământ în calea puhoaielor. Le săream atunci cu privirea, era o nimica toată să trec într-o clipă dincolo de cel de al nouălea deal, în umbra căruia ştiam că-şi croiesc drum apele Prutului, argintii şi catifelate ca spinările crapilor ajunşi până la noi în raniţele din foaie de cort ale pescarilor din Rânzeşti şi din Cârja. Şi cu toate că nu mai eram de mult copil atunci când am atins cu piciorul ceea ce atinsesem de-atâtea ori cu privirea, nimic nu m-a putut împiedica vreodată să cred că Prutul trece prin faţa casei mele. Mă gândesc şi acum la el ca la râul de-acasă... Între pădurea aceea bătrână, întunecoasă şi-adâncă de pe creasta Poienii şi dealul cel mai înalt dinspre Prut peste care se ridica în fiecare zi soarele, când nu iscau din senin neguri ca să-l ascundă, în acest eşantion mioritic de spaţiu ondulat-rotitor, sufletul meu şi-a dobândit nu numai datele sale imponderabile, nu numai izvoarele, cutezanţa, încrederea, dar şi forma sa, dacă vreţi, fizică. [...] Ştefan Dimitriu
